Pictorul meu

                                                                                                                                           

Dedicație lui…

Las în urmă haine. Mă descalț. Mi se desface împletitura din păr. Îmi cad bijuteriile. Sunt goală. Calc adânc pe pământ gol și nou. Sunt în pielea goală. Mi-e rușine și încerc să mă ascund… Îmi cad ochii. Trupul mi se face nisip și zboară… E dus departe de vânt. Curenții mă așază pe frunze sure, mă trec prin nările păsărilor și mă tot poartă oriunde și oricând. Mă simt atât de ușoară, dar… Cad. Lovitura de pământ e atât de dureroasă. Sunt o grămadă de praf de plumb cu vârf. Iată-mă: grea, prinsă într-un castel de speranțe ruinate, pe tărâm necunoscut și rece. Să mă ridic îmi este și mai greu. Nu am membre, nu am mușchi și nu văd nimic.

Și deodată simt un miros. E grafit. Mi se pictează nasul. Aud un scârțâit de creion simplu pe foaia de aer. Am o față, dar tot nu văd. Ce gât lung îmi face și ce păr frumos îmi așază pe umerii tăioși. Hmm…Îmi ridică colțurile gurii. Mă vrea luminoasă. Am brațe. Sunt atât de ușoare, încât le-am dus la spate să văd dacă nu cumva am aripi. N-am… Stai, am doar jumătate de corp abia și nu mai aud creionul. De ce te-ai oprit? Știu că mai ești aici. Îi simt și îi aud zâmbetul.  Mai sper să-mi picteze ochii, dar în zadar. Încep să simt pământul, undeva departe, tare jos. Mă face mai înaltă decât am fost. Sunt caldă, simplă și încă goală. Se oprește atât de des să mă privească, încât mă jenez. Nu înțeleg din care parte să mă acopăr, pentru că încă nu văd și asta mă înebunește. Simt cum mă ia de încheieturile mâinilor și le așază în părți. Mă îmbracă într-o rochie lungă și fină, prinsă cu ațe subțiri care îmi curg de pe umeri. E atât de ușoară, încât refuz să cred că nu mai sunt goală. Nu știu ce culoare e.  Sunt atât de curioasă să știu cine mă vrea astfel, încât mâinile mi s-au strâns în pumni. Hai, ce mai aștepți, doar nu mă vrei oarbă! El mi-a pus degetul mare pe buze, în semn să tac, să am răbdare. Mi-a cuprins gâtul cu ambele mâini și l-a mângâiat cu nasul, până a ajuns la buze. Le-a îmbrățișat cu ale lui și atunci, s-a produs neașteptatul.

 Nu am nevoie de ochi, ca să simt cât sunt de colorată, de ușoară și plăcută. Sunt a lui. El m-a creat demult. El știa că voi fi a lui când eu eram doar aer și nisip…